Fiinta lui Eminescu a ramas vie in constiinta romanilor

Peste putin timp, adica la 15 ianuarie 2013, se vor implini 163 de ani de la nasterea Luceafarului poeziei romanesti, Mihai Eminescu. La 15 ianuarie 1850, eternitatea a luat chipul lui Mihai Eminescu, geniul literaturii romane care a cantat ca nimeni altul, "Mama". In poezia "O, mama", Eminescu isi destanuie durerea nestinsa in fata mormantului mamei sale: "O, mama dulce mama, din negura de vremi pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi". El a mai cantat contopirea naturii cu viata omului "Tanguiosul bucium suna, l-ascultam cu-atata drag, pe cand iese dulcea luna dintr-o rariste de fag". Dragostea a fost si ea cantata cu mult patos. "O, ramai, ramai la mine, te iubesc asa de mult! Ale tale doruri toate numai eu stiu sa le-ascult". Marele nostru Eminescu a reusit sa ridice poezia romaneasca la rang de capodopera, remarcandu-se printr-un limbaj poetic iesit din comun. Acest miracol a cutremurat adanc sufletul romanului. Prin profunzimea sentimentelor ce curg din versurile sale, Eminescu se detaseaza cu mult de alti scriitori. In aceste poezii se regasesc acele fragmente din viata sa pe care nu a ezitat sa o imparta cu cititorul. El este cel mai iscusit cantaret al naturii, natura fiind pentru el un univers aparte, ce se refugia adesea in ea, fiindu-i a doua casa. Codrul ii era si el un bun prieten, iar pasarile si florile ii erau alaturi in cele mai triste momente ale vietii sale. Totusi, tema preponderenta a poeziei sale ramane dragostea, acea dragoste senina, calda, a carei feerie creste pe fundalul naturii. Cu timpul insa, tot mai obosit si mai dezamagit de loviturile vietii, poetul-nepereche surprinde cu noi armonii poetice, profunde, dar din ce in ce mai triste, fiindu-i harazita pe viata suferinta. Dragostea se stinge si poeziile sale capata o nuanta de tristete si dezamagire care au dat limbii romane o capodopera de amaraciune glacial-sclipitoare - "Luceafarul". Cu Dumnezeu inainte. Shalom